Fuckin’ shit

E una din zilele alea in care nimic nu merge conform planurilor tale. De fapt, daca stai bine sa te gandesti: ce planuri aveai? Nici n-ai apucat sa-ti faci vreun plan, ca ziua era deja stricata. Sa fie din vina viselor de azi-noapte? E drept, n-au fost din cele mai bune, dar se putea si mai rau. Se putea? Oh..Da, desigur!

E una din zilele in care totusi te simti bine , ca a trecut jumate de BAC si ca mai ai doar o saptamana de emotii. Ai scapat de proba scrisa la romana, iar in loc de transmiterea variantelor extrase, auzieai doar piesele lui Michael Jakson, care a avut atac de cord. Dumnezeu sa-l odihneasca, ca totusi a fost un nenea care facea tantile sa lesine pe la spectacole. N-am fost niciodata mare fan, insa pot sa zic ca-mi pare rau pentru el si pentru cei care sufera cu adevarat in urma disparitiei sale. De ce? Nu numai ca era “nenea cu mare efect asupra tantilor”, ci pentru ca are doua stele pe Walk of Fame,  pentru ca a fost declarat cel mai important om al planetei, surclasandu-l chiar pe Papa si pentru ca ma pot lauda ca un contemporan de-al meu a scris istorie. Ah! Si-am sa le pot povesti copiilor mei ca am dat bacul la romana in timp ce teve-urile prezentau inflacarat aceasta stire ( moartea celebrului Michael Jakson). Las la o parte acest subiect, pentru ca nu despre asta am vrut sa scriu. Daca stau bine sa ma gandesc, nici nu stiu despre ce am vrut sa scriu, cert e ca am vrut sa scriu. Si atat! Fuckin’ shit. Poate te intrebi de ce am dat titlul asta. Poate nu. Eu voi raspunde, chiar daca nu ti-ai pus intrebarea asta si poate nici nu aveai de gand. Pentru ca e ziua aia in care toata lumea s-a trezit prost, in care fiecare cineva are ceva de impartit cu altcineva si se intampla ca in majoritatea cazurilor, tu sa fii acel “altcineva”.  Pentru ca n-ai chef nici sa dormi, dar nici sa te plimbi, pentru ca esti intr-o stare letargica deplorabila si cei din jur nu fac decat sa o mentina. Ba mai rau! Sa o amplifice, daca sa poate si sa mai puna niste incrediente, ca sa fie totul ca in cartea de bucate ( ca o reteta proasta).

Sfat, daca mi se permite (si mi se permite, ca-s sef pe blogul meu):  Cand un om e intors pe dos,  intelege-l, nu-l provoca, pentru ca va iesi prost,  cu sau fara motive.

Nu-mi plac(e):

The list:

# rautatile gratuite.

#  oamenii care spun multe si nu transmit nimic.

# invidia cosmetizata.

# zambetele fortate.

# lipsa de politete/maniere.

# kitch-urile/wannabe’urile/fetele dezgolite prea devreme/chinul pentru aparente(ambalajele)

# lipsa unei pareri proprii

# copiile/indigourile

# privirile dosite si fatadele zambitoare

# lipsa de curaj

# nepasarea/ uitarea/ aroganta/ superioritatea

 

Pana de curand, inainte sa apuc sa cresc, cand credeam ca viata e asa cum o vad eu de la balcon, cand vedeam doar florile si frunzele verzi de pe copaci, uitand ca odata cu venirea toamnei, toate se usuca…pana atunci credeam in tot si toate.  De atunci, de cand am realizat ca frunzele nu sunt vesnic verzi si statornice, pot sa imi asum anii, actele si pot sa nu mai vreau sa-mi pese de toata lumea. Mi s-a spus ca vreau sa fac pe plac tuturor. Credeam ca e un compliment cu putin timp in urma. Am realizat ca e de fapt un mare defect, am realizat ca e mult mai usor sa intorci spatele fara regrete, decat sa te stradui sa iasa bine, pentru ca intotdeauna vor exista comentarii. Prefer sa stiu ca nu m-am straduit pentru nimic, decat sa stiu ca am dat tot ce am avut mai bun, ca mai apoi sa se gaseasca nemultumiti si cuvinte care sa doara. Ma scarbesc multe aspecte ale lumii in care traiesc, ma ingrozeste generatia care vine din urma si mi se pare ca se intorc toate cu susul in jos. Poate doar mi se pare. Demonstrati-mi ca mi se pare. Va rog.

Puteti sa o numiti frustrare, puteti sa o numiti deziluzie, puteti sa o numiti cum vreti, iar daca nu-i gasiti nicio denumire potrivita, inventati-i una.  Va provoc!

Ani de liceu (The end)

O lacrima in coltul ochiului. Sa fie sfarsitul? Sa fie inceputul? Care dintre inceputuri? Cel nou, sau cel vechi? Sa fie teama, ori sa fie regretul? Sa nu fii trist ca e gata, pentru ca “maine” abia acum incepe! Stare de spirirt… de care? Indescifrabila. Indispozitie. Detasare. Regret. Regret ca doar peste 10 ani ne vom mai regasi in aceeasi formula, dar niciodata la fel. Am invatat sa ne pretuim in ultima clipa, am invatat sa ne oferim respect in ultimele zile, am recunoscut ca ne va fi dor, am plans ( Fata! Ne-am stricat machiajul!), ne-am sustinut, ne-am ascultat si am privit in urma. Nu se temrina aici! “Am fost mereu in fruntea tuturor”, pentru ca eram un “grup impunator”, am cunoscut “tzagane si printzese”, am cunoscut oameni care au si vor avea ceva de spus in continuare. Ne-am iubit diriginta, chiar daca era neaparat sa sune parintii pentru confirmarea fiecarei absenta. Ne-am iubit profesorii…fiecare in felul lui, dar l-am iubit pe profu’ de mate toti, cu aceeasi intensitate, chiar daca  “ieseam sa ne racorim”,in cazul in care  zambeam, chiar daca sobietatea si seriozitatea erau elementele cheie ale acestor ore, chiar daca ne bucuram cand nu venea uneori la scoala si chiar daca alteori noi eram cei care nu “serveau” orele de mate. Mate info, info intensiv. Am scos-o la capat pana la urma, am rezistat eroic si nu ne pare rau nicio clipa. Nu ne consideram “fitzosi de CNS”, ci mai degraba norocosi ca ne-am gasit mediul potrivit de “desfasurare”, ca am fost inconjurati de elite ( de toate felurile), ca am cunoscut oameni care stiau sa ne impulsioneze si ca era acel ceva in fiecare din noi, care astepta sa fie motivat. Pentru ca, desi nu ne pasa de note, la sfarsit de semestru ne rugam sa ne scoatem mediile si pentru ca eram mereu intr-o continua competitie ( fiecare spera cate un loc pe podium:la invatatura, ori la absente). Si da! Chiar am profitat din plin de fiecare clipa din laboratoru’ de bio, de pe pod (o parte dintre noi), din restul claselor in care mai faceam cate o ora, cand “se faceau experimente” in al nostru laborator de bio, sub stricta supraveghere a lui “Lentzi”. Pentru ca dupa admiteri, vom rememora excursiile la Felix, printr-o a treia! Ne vom amintit cu mult drag de pozele de pe panouri, de Solyom Sandor ), de jocurile de Kings si Boltz pe perechi:)), de “jucatul elastic” pe coridorul de la etajul 1, acelasi coridor care a suportat atatea impacari si despartiri, care pauza de pauza a gazduit perechile indragostite de la acelasi etaj ( care erau destule ) ). Ne vom aminti de tot si toate; dintr-a IXa, cand cei de-a doishpea erau priviti cu admiratie, pana acum, la final, cand le-am luat locul. Sa nu plangi, pentru ca m-am fortat sa evit “sentimentalismele”  si pentru ca, desi nu vom mai fi colegi, vom ramane prieteni (o parte din noi, cu siguranta!).

Si desi…

Si desi stia ca o sa doara, desi incepuse sa o simta, se lasa sfasiat, fara sa priveasca inapoi, fara sa prinda macar un deget din cele cinci ale unei maini care-i fusese intinsa.

Si desi durerea nu reusea inca sa fie mai presus de cuvinte si priviri fulgeratoare, stia ca va veni si acel moment…dar cu toate astea, a preferat sa priveasca in gol si sa mearga mai departe.

Si desi lacrimile nu doreau sa impresioneze, se rostogoleau pe obraji fara sa mai poata fi controlate, spre nemultumirea proprietarilor, spre dezgustul privitorilor,  poate.

Si desi mai aveau atat de multe sa-si spuna, au tacut si si-au luat ramas bun.

Si desi stiau ca nu va mai fi nimic la fel, ceva i-a impiedicat sa isi puna regretele pe tava. Fiecare privea intr-o noua directie, sperand ca asa cum la finalul fiecarei piese de teatru se trage cortina, iar spectatorii pleaca multumiti, aceeasi cortina ii va salva de ochii multimii, insa spectatorii priveau multumiti de prestatie pana la finalul acesteia.

Si desi telefonul a incetat sa sune, era privit cu interes la fel de des… poate chiar mai des,in speranta ca vor veni vesti de la acel numar, atat de des utilizat in ultimele luni. Dar nu veneau.

Si desi isi dorise sa se trezeasca intr-o dimineata si sa constate un vis urat, acum isi dorea sa doarma mai mult, sa traiasca in fiecare vis pe care il avea, pentru ca era inclus in toate, seara de seara.

Si desi isi dorea sa uite, ii intrase prea mult in viata, in suflet, ca sa mai poata fi detasata… fiecare loc,lucru,melodie avea ceva de spus pentru ei. De la cheile de la casa, pana la parfumul de dimineata, de la piesa de la radio, pana la locurile unde-si petrecusera atatea momente frumoase impreuna… Si desi zambea mai rar, doar atunci cand pozele vorbeau pentru ei, ori atunci cand simtea ca trebuie sa fie un actor in timpul serviciului…

Si desi parea sa nu ii pese, nu putea sa stearga cu buretele tot ce a fost frumos, nu putea sa arunce intr-un colt al inimii atatea clipe si sa le uite undeva acolo, sa se puna praful si sa uite pana sa il si stearga… Trezirea la realitate a fost brusca…a lasat urme si a reusit sa alunge copiii din noi, sa scoata la lumina adultii incoerenti si fara justificari. De ce sa isi doreasca atat de tare sa continuie cu atatea regrete si cu atat de multe cuvinte nerostite, cand totul putea sa fie atat de usor?

Si desi nimic nu era complicat, le placea sa complice lucrurile si sa incalceasca mereau sfoara… Acum… de la atata “incalceala”, au reusit sa o innoade de tot, fara sa se chinuie si fara sa-si dea seama cum au ajuns in situatia asta. E usor sa faci un nod, e si mai usor sa-l intaresti, dar e atat de greu sa mai intinzi sfoara dupa asta si dureaza prea mult,  mai ales cand timpul nu e in favoarea ta…

Si desi nu-i optimist, e vorba despre un el, o ea si niste ei.

Despre ea, cea din povestea mea (part II )

ha! Asa-i ca asteptai un nou articol? Nu! Nu te uita in stanga si in dreapta, ca despre tine-i vorba, cititorule.  Asadar si prin urmare, fiindca si deoarece, in mod cert si cu siguranta vreau si imi doresc sa trec de articolul anterior cu finalitatea lui si am sa postez din nou, aici  si acum. Fii atent! Esti aici? Ma urmaresti?

Bun.. astea fiind zise, se tranteste usa (da’ cand zic “se tranteste”, ma refer la modul cel mai brutal cu putinta, ca si atunci cand cade si putina tencuiala pe podea), iar ea ramane cu ochii atintiti la clanta. Asteapta sa se deschida din nou si sta nemiscata, nevrand sa intervina cumva in cursul firesc al lucrurilor. Ramane pierduta pentru cateva momente, incearca sa inteleaga de ce e tencuiala pe podea, de ce nu se vede nicio umbra in spatele usii si mai ales cum a ajuns sa-si puna intrebarea “de ce?” , din nou. O forta o ridica in picioare si merge spre usa. Daca usa nu da semna sa se deschida, incearca clanta…degeaba. O mai incearca o data…si inca o data…din nou… nu auzise zgomotul facut de cheie, dar totusi usa era incuiata. Contrariata, nemaintelegand nimic din toate astea, cauta sa afle, dar usa nu se deschidea sub nicio forma, cheia nu era de gasit, iar geamul parea sa aiba un grilaj de fier, neprietenos si el, de altfel. Ii suna in minte zgomotul surd al usii trantite si nu reusea sa depaseasca momentul…nu pentru ca nu-si dorea, dar n-avea sens, n-avea logica, nimic nu se lega….si totusi, era inchisa intre patru pereti, fara vreun raspuns si fara vreo posibilitate de-a intelege ceva. Totul ramane in urma, cade pe ganduri si incet,incet adoarme. In somn, povestea se reia, dar din alt unghi. Se trezeste inmarmurita…spera ca a fost doar un vis…unul urat, dar se loveste de aceeasi usa, cu urmele dezordinii create de “inchiderea” ei. Tencuiala nu se miscase, usa s-a deschis intre timp, dar holul  era la fel de gol. Nu mai vrea sa intrebe nimic…fara raspunsuri, a hotarat sa respecte decizia impulsivitatii si sa nu mai caute cheia, sau motivul.  In tot raul e si-un bine…isi spune, desi acum nu prea vede partea aceea, desi nu poate sa gandesca asa cum isi propune, desi s-a oprit in a cauta un raspuns…  Camera e din nou curata, urmele de tencuiala nu se mai vad, desi sunetul continua sa-i bantuie gandurile…usa sta tacuta, isi indeplineste sarcina de usa, dar cheia e pierduta, fara explicatii.

Va gasi o alta cheie si va deschide o noua usa. ..intr-o zi.

O incursiune-n spiritualitate

Stiu, stiu, stiu. Si ce daca n-am scris? Imi acord acest drept. Nu ma scuz, nu dau explicatii, scriu acum. E de ajuns.

Ai fost vreodata intr-un moment in care simti ca n-ai vrea sa-ti pese si totusi iti pasa, ca vrei sa-ti iei de par toata ambitia de care dispui si sa maturi cu ea pe jos, sa-i spui ca nu e buna de nimic si sa o readuci in viata?  Ai vazut vreodata ca se poate si totusi n-ai putut…desi era posibil? Te-ai uitat vreodata spre ce va fi cu certitudinea ca va fi asa cum vezi? Te-ai bucurat indeajuns de o simpla zi de primavara? Ti s-a intamplat sa auzi strigatele si totusi sa taci? Si sa vorbesti apoi prea mult, din dorinta de a te revansa pentru tacerea dinainte? Ai simtit cum timpul a trecut pe langa tine, preocupat fiind pentru timpul ce urma sa vina, ingrijorat pentru timpul care a urmat sa vina si totusi a trecut neobservt? Te-ai trezit vreodata dorindu-ti sa fi dormit macar o ora in plus, dar totusi bucurandu-te ca ai deschis ochii? Ti-ai dorit vreodata sa nu treca Acea clipa, sa o tii doar pentru tine pentru eternitate? Ai mai simtit cumva ca vrei sa ii spui atat de multe in cuvinte atat de putine si in acelasi timp atat de simple, dar cu o incarcatura covarsitoare? Ai strigat vreodata, fara sa te auda cineva, dar totusi sa te auda toata lumea? Ai simtit ca te invarti intr-un cerc inchis, ori ca luema se invarte in jurul tau?  Cu siguranta…iar daca nu ai constientizat, e doar pentru ca n-ai dat destula importanta. E parte din natura umana. E parte din noi. E parte din tine.

Dar stii cum e sa-ti dai seama de toate astea la un loc, deodata? Vei afla cu siguranta.

Stii ceva? Mi-e greu sa mai scriu si nu-mi explic de ce… Mi-e greu sa astern cuvinetele ca la inceput. Mi-e teama ca ma vei judeca…dar nu imi va mai fi. Probabil e nevoie de exercitiu.Posibil.

Daca tot e sa vorbim despre spiritualitate, lasand metaforele si ambiguitatea la o parte, am aflat de curand ce inseamna o prieteneie adevarata si ce valoare ( nula ) au cuvintele rostite din gura unora. Degeaba privesti cu neincredere, caci cei din jur nu te vor ajuta sa-ti schimbi perspectiva! Totusi, mai exista si acele persoane pentru care ai face orice si care la randul lor ar face acelasi lucru pentru tine…acele persoane care iti fac ziua mai buna din trei cuvinte, pentru ca stii ca au fost spuse cu sinceritate si drag. Da! Inca mai exista si sunt printre noi….trebuie doar sa le cautam putin, sa incercam sa le dam mana libera, loc de desfasurare…

Printre altele, e vorba si de tine si de jumatatea noastra condimentata de an….doar printre altele.

Ce se scrie la ziar

Astazi vreau sa scriu despre jurnalism si despre cei care ne fac sa ne fie scarba pana sa ne si mai gandim la aceasta meserie. Am sa scriu despre acei jurnalisti frustrati si plini de ingamfare, care n-au avut nicio satisfactie personala si cersesc intr-un mod grotesc atentie si isi doresc cu ardoare sa impuna respect. Sunt genul acela de ziaristi care, atunci cand suna si se recomanda, au impresia ca sunt de la securitate si ca e impetuos necesar sa li se puna toate informatiile pe care le cer pe tava. Bai oameni din spatele pseudonimelor, bai asa-zisi jurnalisti,  ziaristi de suburbie, unde va e profesionalismul? Cand ma mai gandesc ca in spatele fiecarui amarat de pseudo-pseudonmin se ascunde cate un vis spre o rubrica intr-o publicatie cu nume sonor in Romania… ma trec toate transpiratiile. Voi chiar sperati? ) Nu o spun cu regret,  ba chiar va multumesc ca-mi dati satisfactia sa va numesc niste ziaristi de doi bani, care in curand nu vor mai valora nimic. Din cauza crizei, nu alta. Sa mai vorbesc de deontologie si etica profesionala? Sa mai vorbesc de respect si adevar? Mi-as dori, insa nu exista asa ceva in randul acestor oameni. Taie si spanzura de dragul de a-si manifesta frustrarile, de a se face auziti si de a umple inca o pagina a ziarului. In ciuda atitudinii revoltatoare, mai aveti tupeul sa pozati in victime in randurile publicatiilor. Pana si voi va plangeti de mila in articolele voastre. Da mai!,  Car Mar, “bietul om” care esti, bietul om care incearca sa se faca auzit intre jurnalistii de duzina. Fara curaj, ascuns sub un pseudonim, e usor sa scrii ce vrei, sa deformezi cum vrei, dar de ce aceste articole nu sunt semnate cu numele si seria din buletin? Ca alea semnate sunt de bine, ca tre’ sa ai spatele asigurat daca-ti pui semnatura pe un articol nelalocul lui, pentru ca si asa te scuzi si spui ca e un pamflet. Un pamflet dizgratios, fara scuza, fara amuzamet si plin de frustrari personale. Pentru data viitoare, pentru numarul viitor din Magazin Salajean, ia incearca un pamflet la adresa ta, iar daca nu te descurci, suna un “prieten”(ma ofer) si mai apoi publica-l si spune-mi ca ai o zi proasta de la cafeaua de dimineata.  Mi-e scarba de aceasta publicatie, mi-e scarba de voi si cei ca voi.

citez  “

să-mi mai

pilesc, niţel,

unghiile pentru

ziarişti, că aştia nu

ştiu, încă, de ce

îs în stare!”

ps: incearca ceva mai original pentru data viitoare , ca deja faza cu “un vultur sta pe pisc” nu mai prinde si a treia oara.

Pentru ca

Pentru ca vreau sa scriu de multa vreme si pentru ca n-am gasit in mine atata forta sa incep sa-nsir cuvintele. Pentru ca ma bucur sa vad ca prezint interes, chiar daca nu sunt asa cum si-ar dori ei sa fiu, dar cu toate astea, continua sa ma citesca. Pentru acei necunoscuti care acceseaza aceasta pagina si-si arunca o geana peste literele mele. Pentru ca scriu cu bucurie, pentru ca am o stare de bine si pentru ca e singurul mod in care simt ca ma descarc cu adevarat.AH! si poate pentru ca o zi nu poate sa fie mai completa (criticati-mi pleonasmul…nu ma deranjeaza) si mai placuta decat sa o incepi la o cafea cu persoana care-ti e alaturi, sa o continui la masa in oras cu ai tai, doar asa…pentru ca n-ati iesit de multa vreme impreuna si sa o inchei la un ceai/limonada/shake/nectar (dupa preferinte) cu fetele. Stari simple, lucruri obisnuite, asezonate cu amintiri, vise, ambitie si sperante. Ajungi acasa, te asezi in pat si realizezi ca azi a fost o zi in care n-ai realizat nimic, dar ai facut atat de multe pentur tine, incat niciun proces de constiinta nu se mai poate cuibari in vreun gand de-al tau. Ca sa nu risipesti si acea noapte cu mondenitati dizgratioase, care se perinda de la o emisiune la alta, iti pui un film “dintre cele care ating sensibil corazonul” si-i urezi noapte buna… el/ea acolo, tu aici, undeva, tot atunci, impreuna.

Simplitate.

Pentru ca azi nu mai e ieri, pentru ca e una dintre zilele alea in care se presupune ca nimic nu-ti iese cum ti-ai dori si totodata pentru multumirea spirituala ca ai postat in sfarsit ceva, orice. Ah! Si pentru ca mi-e rau de la atatea “Nikite, Savarine, Monici Columbeanite, italieni, Marilene buzate, vedete porno, sexi Brailence, matematicieni de “trei virgula paispe, trei virgula paispe” care vor sa decretinizeze poporul si prost gust vestimentar, pe langa grotescul vocabular si gandire de mahala. Pentru ca singurele emisiuni de divertisment din Romania, ne intoxica cu aceleasi subiecte, de dimineata pana seara, chiar si in reluare. Pentru ca ce-i prea mult strica. Prima data razi in hohote, te amuza genul asta de oameni, a doua oara inca zambesti, a treia oara te uiti…ca n-ai la ce altceva, dar s-a ajuns sa se pedaleze exclusiv pe scandaluri si pe non-valori, pe cuvinte, replici si anchete fara sens. Pentru ca m-am saturat de azi si de cafeaua care mi-a stricat ziua. Si pentru ca n-am bani de benzina.

Revolta.

Deocamdata inchei aici.

Ani de liceu…

Se spune ca anii de liceu sunt cei mai frumosi ani din viata unei persoane ( daca o tine constiinciozitatea pana in liceu). Nimic gresit, nimic neadevarat.

Clasa a 9- a: esti un bobocel ratacit care incearca sa-si construiasca o imagine, incearca sa se integreze. Vine balul bobocilor si incet-incet, capeti o noua identitate: acum esti cool, esti scmecher, iti permiti!

Clasa a 10-a:  Esti inca in cautarea locului tau pe harta, incerci sa faci de tot si toate, sa ai cati mai multi prieteni, ii privesti cu superioritate pe noii veniti, uitand ca de curand ai trecut si tu pe acolo. Astepti clasa a 11-a, ca auzi ca incepe distractia adevarata, ca e vremea majoratelor. Trece nesemnificativ si clasa a 10-a.

Clasa a 11-a: Anul desfranarii! Majorate, petreceri, vacante, invatat doar atat cat sa nu ramai, vise cu caru’ si dorinta sa ramai intr-a 11-a toata viata. Dar se termina. Mai repede decat ti-ai fi inchipuit. Prea repede. Deja profii isi noteaza aspiratiile tale intr-un carnetel, te anunta din timp ca vine BACUUUU , prezentandu-l ca pe BAU-BAU copiilor mici. Tu? Nici ca-ti pasa. Deocamdata esti a 11-a. Mai este mult pana la anu’! Vei avea timp destul sa te stresezi atunci. Ai sa inveti, ai sa renunti la petreceri, ca e doar un an. Daca mai ai si admitere, te pui serios la munca.  Prostii! Astea-s doar incercari de a te incuraja ca nu e asa de tragica clasa a 12-a.

In sfarsit, treci pragul: Esti a 12-a. Vine BACUUUU! Chiar ca vine. A trecut vacanta, la care te gandesti cu fiecare ocazie. Te surprinzi visand cu ochii de schisi si concluzionand: cat de tare a fost in vacanta…nu aveam nicio treaba! Te intristezi subit, iti pierde pofta de studiu, pe care ai dobandi-o cu multa greutate si cu multa bataie de cap din partea alor tai si te surprinzi stand si meditand, facandu-ti planuri pentru vara ce vine, regretand ca esti a 12-a si ca n-ai timp de nimic. Eh, hai sa fim seriosi! Cu greu, intre aspiratiile de a te apuca de invatat (” de luni incep in forta! ” ) si gandurile la vara ce a trecut, filmultele de pe youtube cu party-urile mari care mai au loc in tara, cate un newsletter, sa te anunte ca ratezi nu una, ci cateva zeci de petreceri pe saptamana, ramai in acea stare cu gandul aiurea si cu cartile in fata ( ca sa nu ai mustrari de constiinta). Oricum,  tot iti faci putin timp si de cate o petrecere( in amintirea vremurilor trecute si demult apuse). Seara, te pui in pat, tragi linie la ce s-a intamplat in ziua care a trecut si iti dai seama ca….a trecut degeaba. Iar nu ai infaptuit nimic. Prietenii mai mari te intreaba cum esti cu invatatu’, te sfatuiesc sa nu iti fie teama, dar totusi te intreaba “ti-e frica de BAC?”.  Nu! )  La naiba! Cum sa nu!?!?!?! Doar cu asta te ocupi in fiecare zi :iti plangi de mila. Tu, tie. Cand te plictisesti, iei la discutii un coleg/colega si va plangeti unul altuia de mila, injurati toti profii “care parca au innebunit”, va amintiti ce bine va era anul trecut, mai ca va incolteste o lacrima de tristete si va plangeti de vesnica oboseala fizica si psihica( asta-i mai tragica). Cand ai terminat  discutia, te plangi alor tai ca nu mai poti, ca nu mai suporti clasa 12a, ca n-ai timp de nimic, ca aia si ca cealalata. Ai tai te incurajeaza, te fac sa constientizezi ca nu e asa o tragedie, ca toata lumea trece prin asta si alte discutii din astea filozofice (ca de la parinte, la copil). Mai trece o zi, doua, o saptamana, vin rudele pe la tine si te intreaba cum esti cu ivnatatu’, te compatimesc si ele la randul lor, dar incearca pe de alta parte sa te incurajeze. Tota lumea-ti plange de mila. Pana si profesorii mai dau cu bata-n balta si spun ca stiu ca este o perioada dificila pentru noi. La niaba! Chiar e! dificila, pentru ca “e un an de referinta”, cica. “E anul care-ti defineste viata, anul la care se raporteaza intreaga ta existenta!”. Cums anu te sperii la asemenea formulari? )

Si ce daca esti a 12-a ? Si ce daca-ti plangi zi de zi de mila? Tot a trece si anul asta cumva si petnru tine. Vara tot vine peste vreo cateva luni si tot stresul de acum o sa fie doar “aduceri-aminte” si un zambet ascuns. Vine BACU! Si ce ? Lasa-l sa vina! Si sa treaca!  La urma urmei, cu putina tragere de inima: totul va fi bine!

Spor la studiu, dragii mei colegi de suferinta!

Maturitate. Du-te la culcare!

In acest moment ma intreb de ce n-am scris nimic ieri, cand aveam dispozitia necesara si de ce scriu azi, cand prefer sa citesc? Buna, buna asta. (ar zice unii)  Nu stiu despre ce vreau sa vorbesc acum…Despre mine? Despre voi? Despre noi?  Ma invart in jurul cozii si ajung iarasi si din nou la maturitate. Asadar si prin urmre, am sa vorbesc/ am sa scriu despre acel segment care se simte. (mmm bine! Fie! Si pentru cei care nu se simt, in ideea ca vor avea ocazia sa se simta in curand) Si-am inchis si paranteza.

Acum ceva vreme, pomeneam ca m-am maturizat. Mi s-a confirmat, fara sa vreau. Nu trebuie sa intrebi de ce, pentru ca n-as avea niciun raspuns pregatit. Sa fie varsta? Posibil. Sa fii tu? Probabil.  Sa fie mediul? Sa fie oamenii? Sa fie intamplarile? Desigur. Sa fiu eu? Care eu? Ca sa ii fur ideea unei bune prietene….sa stii ca mi-e dor de copilarie, cu jocurile ei cu tot. Mi-e greu sa ma gandesc cum eram odata…eram altfel? Cica da. Eram cumva, altcumva decat acum. Si anume? Radeam la altfel de glume, imi sortam zilele dupa culori, imi aranjam parul dupa zambet,  visam ce-mi doream sa visez, fara sa-mi pese, nu ceream lamuriri si speram fara sa ma gandesc la “ce va fi si daca va fi”. Zambeam mai mult, mai des si mai deschis. Nu-mi era teama sa alerg, chiar daca ieseam pe ultimul loc. Acum..prefer sa stau si sa privesc. Mi-a ramas doar muzica…pe care o simt cu aceeasi intensitate, ba poate chiar mai mare, pe zi ce trece e un sentiment tot mai intens. Greu de descris.  Inca nu s-au inventat cuvinte pentru asa ceva. Trebuie sa simti! Neaparat!

Ca noutati, a aparut dorul. Au aparut amintirile. Au aparut responsabilitatile. Au aparut ironiile. Au aparut privirile intrebatoare. A aparut neincrederea. A aparut teama. Atat de multe….e prea mult pentru mine. Ma copleseste treaba asta cu maturiatea, dar vreau sa cred ca m-am adaptat destul de usor la prima vedere. Stiti ce ma scoate din sarite la toata sarada asta? Faptul ca nu se mai intampla nimic fara un “de ce?”. De ce punem atatea intrebari? De ce nu mai suntem capabili sa intelegem bucuria unui copil care inalta un zmeu spre cer?

Fiecare isi cauta identitatea. In felul sau. Unii o gasesc, altii o cauta toata viata.  Fiecare simte diferit, fiecare rade altfel si fiecare isi cauta momentele. Momentul meu? Sunt mai multe, dar cu siguranta urmatorul a fost al meu si va mai fi:  noaptea, stelele, valurile, briza, tarmul cald, amintirile, visele si sperantele desenate in fiecare fir de nisip. Liniste. Doar eu cu mine. ( oh bine…la afterhours sunt bine veniti niste ochelari si beat-ul care te trezeste la viata). In definitiv, ce ne ramane?  Amintirea de a fi avut momentul, de a-l fi tinut doar pentru tine, de a fi profitat de el,  nostalgia ca a trecut si speranta ca-l vei mai avea odata, candva…

Degeaba caut raspunsuri acum. Cu siguranta nu le voi gasi in acest moment si am certitudinea ca le voi gasi intr-o alta zi, intr-un alt context.

” Intelepciunea adevarata  iti da singurul rapsuns posibil intr-o situatie anume, iar acum singurul raspuns posibil este sa fiu trimisa la culcare.” Asa ca: Du-te la culcare, Loana!